Tag Archive | HR

Povestea camilei cu o cocoasa

dezvoltare-personala-vindecare-emotionala-si-maturizare-12-povestiri-terapeutice

Mara este o tȃnără frumoasă şi inteligentă, cu nişte ochi mari, căprui, ce emană tristeṭe, cu faṭa ovală, trupul ȋnalt şi firav, ce pare a se frȃnge, lipsit de vlagă. Este angajata unei importante corporaṭii ȋncă din ultimul an de facultate. Munceşte pe brȃnci de dimineaṭa pȃnă seara. În week-enduri lucrează de acasă şi toate concediile şi le-a petrecut alături de partenerul său de suferinṭă: laptopul de la serviciu.
Uneori este nevoită să răspundă la e-mail-uri chiar şi ȋn toiul nopṭii. Nu e de mirare că ȋn vȃltoarea asta ȋn care ȋşi duce existenṭa, cu exactitatea limbii unui ceas ce se mişcă mereu ȋn aceeaşi direcṭie, nu şi-a făcut o relaṭie. Locuieşte singură, munceşte singură. Deşi venitul său este unul considerabil, timpul liber e prea puṭin pentru a reuşi să cheltuie aceşti bani. Se strȃng ȋntr-un cont generos şi lună de lună zerourile se ȋnmulṭesc, la unison cu oboseala şi tristeṭea din ochii săi.
Astăzi Mara pare pierdută. Priveşte atentă monitorul şi pare că e foarte concentrată pe ceva. Doar că factorul ce o influenṭează atȃt de tare nu se află ȋn faṭa sa, ci ȋn interior. E măcinată de gȃnduri şi ȋndoieli. Simte că şi-a forṭat limitele la maximum, că a ȋntins coarda aşa de mult, ȋncȃt se va rupe.
– Neaṭa, Mara! Ce faci, scumpo? Răsună vocea veselă a Alinei. Sper că nu ai dormit aici!
Mara continuă să privească acelaşi punct fix şi nu aude ȋntrebarea Alinei. Secretara rotunjoară, cu ochi iscoditori şi veşnic bine-dispusă se apropie de ea. Înainte de a-i vorbi din nou, completează o hȃrtie pe care o ȋmpătureşte apoi şi o strecoară cu atenṭie ȋn geantă.
– Mara? Eşti aici?
– Da, bună Alina! Sigur că sunt aici, unde altundeva?
– Că eşti aici văd bine, dar gȃndul sigur ṭi-e departe…
Mara se ȋnfurie, obrajii i se umplu de un roşu aprins şi faṭa ȋncepe să-i lucească din cauza broboanelor de sudoare ce ȋncep să i se prelingă uşor pe frunte.
– M-am săturat, Alina! Asta e problema. Nu mai suport! Pȃnă aici mi-a ajuns! Şi face semn cu mȃna către gȃtul său ca şi cum un cuṭit imaginar ar trece dintr-o parte ȋn alta.
– Hai să vorbim afară, la o cafea! E linişte şi ai nevoie de aer. Alina o ia de mȃnă şi o tȃrăşte pe holurile lungi. Ajunsă ȋn faṭa uşii scoate cartela, o trece prin aparatul din dreapta lor pentru a fi scanată şi uşa se deschide. Cele două femei coboară ȋn grabă scările pȃnă la parterul impunătoarei instituṭii şi de acolo păşesc ȋn zgomotul străzii. Oameni grăbiṭi forfotesc peste tot, la această oră la care firmele şi firmuliṭele ȋşi ȋncep programul.
– Hai la cafenea! propune Alina.
Cafeneaua micuṭă din colṭ este goală. În decorul ei, caracteristic anilor `80, timpul pare să-şi fi oprit curgerea. Ceasul cu cuc de pe perete anunṭă ora 9.00.
– Eu o să-mi iau un espresso lung cu ciocolată, spune Alina făcȃnd semn ȋn direcṭia chelneriṭei.
– Eu vreau o cafea tare! Dublă! porunceşte Mara.
– Draga mea, spune Alina, te-am adus aici ca să te scot puṭin din cotidian. Ai mai venit la cafeneaua asta?
– Nici nu am văzut-o pȃnă acum. Deşi e la colṭul străzii, nu o ştiam.
– Oare de ce? ȋntreabă Alina.
– De ce? Pentru că nu am timp Alina! De cȃnd lucrez aici nu mai am timp pentru mine! Mănȃnc pe fugă, dorm cȃnd apuc. Astăzi m-am trezit nervoasă cȃnd a sunat ceasul. Visam aşa de frumos, ȋncȃt mi-aş fi dorit să mai dorm. Dar alarma aia blestemată m-a adus la realitate!
– Care e realitatea, Mara?
– Realitatea e că trebuia să ajung la firmă. Că ieri am lăsat laptopul la birou şi aveam cȃteva mail-uri de trimis urgent!
– Nu, Mara. Asta nu e realitatea. E ceea ce tu alegi să vezi! Realitatea este aia pe care fiecare dintre noi şi-o construieşte. Tu, Mara, nu vrei să vezi nimic altceva ȋn jur. Zi de zi munceşti pȃnă la epuizare şi cȃnd Radu, directorul de la Comercial te invită la masă, bagi capul ȋn pămȃnt ca struṭul şi ȋṭi vezi de ale tale. Mă tot ȋntreb ce poate determina o fată tȃnără, frumoasă şi deşteaptă ca tine să se ascundă aşa?
– Alina, nu mă ascund! Ştii ce visam cȃnd a sunat ceasul?
– ?
– Eram cu Radu undeva, ȋntr-o grădină frumoasă. Părea să fie grădina unei case. Mă ṭinea de mȃnă şi eram atȃt de fericiṭi. Îmi spunea ce bucuros e că i-am acceptat ȋn sfȃrşit invitaṭia. Şi ȋn momentul ăla a sunat nenorocita aia de alarmă!
– Mara, dragă, dar poṭi să fii cu Radu ȋn realitate, nu doar ȋn vis!
– De cȃtva timp a renunṭat să mă ȋntrebe dacă vreau să luăm masa ȋmpreună. Cine ar rezista atȃtor refuzuri?
– Şi ce te-a făcut pȃnă acum să-l refuzi?
– Faptul că aveam foarte mult de lucru, că managerul ȋmi tot trasează noi sarcini, că mi-a adăugat ȋncă două pagini la fişa postului şi, deh, nu pot să spun nu, doar mi-a mărit salariul! Iar faptul că am chirie de plătit şi lunar trimit bani familiei mele, la ṭară… Asta e ceea ce m-a adus aici, Alina. Dar astăzi simt că nu mai pot! Sunt ȋn pragul disperării!
– Draga mea, linişteşte-te! Uite ce ȋṭi propun: tu ȋncerci să te relaxezi ȋn timp ce ȋṭi bei cafeluṭa, iar eu ȋṭi voi spune o poveste.
– Ce poveste?
– „Povestea cămilei cu o singură cocoaşă”. Ai auzit de ea?
– Pȃnă acum nu.
– Ascultă cu atenṭie:” În deşertul din Sudan, ȋntr-o familie de cămile, se naşte o cămilă mică, pricăjită, cu o singură cocoaşă. Părinṭii sunt uimiṭi şi se ȋntreabă cu groază cum va reuşi mica lor cămilă să facă faṭă vieṭii reale cȃnd ea nu are două cocoaşe, ca toate celelalte animale din specia ei. Se tem că din cauza defectului său nu va putea purta poverile ce-i vor fi puse pe cȃrcă. Toate celelalte cămile o privesc cu dispreṭ şi invidie. Ele cred că dacă are o singură cocoaşă, oamenii o vor cruṭa şi-i vor lăsa mai puṭine greutăṭi pe spate.
Micuṭa cămilă creşte sub privirile batjocoritoare ale celorlalte cămile. Răutatea lor o căleşte şi se ambiṭionează să ducă şi ea tot atȃt de multă greutate. Vrea să demonstreze faptul că deşi e diferită, poate căra la fel de mult ca şi ele.
Oamenii o văd pe această cămilă şi hotărăsc să o ia cu ei pentru a le fi ajutor ȋn gospodărie. O poartă peste tot şi-i umplu spatele cu saci grei. Peste saci, bărbaṭii ȋşi aşează copiii şi, uneori, nevestele. Avȃnd o singură cocoaşă, spinarea cămilei e mai ȋncăpătoare decȃt a celorlalte. Astfel, şi povara ei devine mai grea. Ambiṭioasă din fire, nu renunṭă. Trage de ea, luptă cu oboseala, nu cere hrană ȋn plus, deşi consumul ei e mai mare. Vrea doar să demonstreze că e la fel ca celelalte cămile.
Crezi că-i pasă cuiva de cum se simte cămila? Nu. Într-o zi cade, ȋngenuncheată ȋn mijlocul deşertului. Gura i s-a uscat, picioarele i-au slăbit şi spatele nu mai rezistă greutăṭii.
Deoarece nu le mai este de folos, stăpȃnii decid să o lase acolo. Poate va avea Cerul grijă de ea! Îşi iau o altă cămilă, cu două cocoaşe şi pornesc mai departe. Aceasta din urmă are spatele mai puṭin ȋncăpător, aşa că stăpȃnii se văd obligaṭi să poarte şi ei o parte din greutăṭi. Copiii merg acum pe jos, de mȃnă cu mamele lor. Noua cămilă se opreşte din mers atunci cȃnd oboseşte şi nu porneşte la drum decȃt cȃnd i se dă apă şi hrană. Iar de cealaltă cămilă, oamenii nu mai ştiu nimic! Uită că i-a adus pȃnă aici, de unde i-a preluat o alta, mai puternică.”
Mara ascultă şi ochii mari i se umplu de lacrimi. Povestea Alinei pare că şi-a atins ṭelul. A penetrat zidul rece pe care Mara l-a construit ȋn jurul său şi a reuşit să ajungă pȃnă la inima ei.
– Mara?
Mara izbucneşte ȋntr-un hohot de plȃns.
– Unde sunt eu ȋn viaṭa mea, Alina? Sunt asemenea cămilei aceleia. Îi car pe alṭii, le port poverile, iar ei ȋmi tot pun ȋn cȃrcă!
– Pentru că duci!
– Am dus pȃnă acum! Îṭi mulṭumesc, Alina! Îṭi mulṭumesc sincer! Acum, aici, am ȋnteles: nu mai pot continua aşa.
– Nu draga mea, nu mai poṭi. Ori schimbi modul de a acṭiona, ori te trezeşti singură ȋn deşert!
– Mi-e dor de Radu! Astăzi ȋl voi invita eu la masă.
– Mă tem că Radu lipseşte azi…
– Cum aşa? Lucrează de acasă?
– O, nu…lui Radu i-a murit mama!
– O, Doamne!
– Dar cred că ar ȋnsemna mult pentru el dacă ṭi-ai lua concediu cȃteva zile şi i-ai fi alături.
– Cum să fac asta? În ultimele săptămȃni abia m-a salutat.
– Mara, stai cel mai mult ȋn firmă şi ştii cele mai puṭine lucruri! Nu vezi nimic, decȃt laptopul ăla! Radu, ȋn ultimele săptămȃni, a stat numai prin spitale. A fost lȃngă mama lui pȃnă ȋn ultima clipă. Toată lumea ştie că e ȋndrăgostit de tine şi cȃt a suferit după fiecare refuz al tău!
– Vorbeşti serios?
– Ţi se pare că am chef de glume?
– Alina, sunt un om de nimic! Nu am văzut suferinṭa bărbatului ăsta, nu v-am văzut pe voi, colegii mei, nici nu am observat cafeneaua, deşi zilnic trec prin faṭa ei!
– Hai, lasă văicărelile! Bine ai revenit pe Terra! Fugi pȃnă la HR şi semnează cererea de concediu. Uite, ṭi-am scris-o eu dimineaṭă, cȃnd te-am văzut că priveşti pierdută ȋn monitor. Apoi sună-l pe Radu şi ȋntreabă unde ȋl găseşti!
Mara nu mai aşteaptă. O ȋmbrăṭişează pe Alina şi aleargă pe stradă, cu foaia ȋn mȃnă. Cȃnd uşa cafenelei se ȋnchide ȋn urmă, un nou mod de a trăi se aşterne la picioarele sale.