Frică sau atac de panică?

person-812821_1280 Frica este emoția de bază cu o mare valoare adaptativă legată de supraviețuire deoarece ea se declanșează automat la confruntarea cu un pericol.

    Suntem programați genetic să simțim frică, avem nevoie de ea pentru a învăța cum să ne protejăm atunci când ne simțim amenințați.

     Ea poate fi declanșată de o situație concretă, precum și de una imaginată și implică o mobilizare a întregului organism.

    Frica ne pregătește de acțiune. În situații de pericol  extrem, determină trei tipuri de răspunsuri fiziologice care se declanșează automat: “fugi”, “luptă” sau “îngheață”. Se modifică astfel ritmul cardiac și ritmul respirației, mușchii se contractă, apare senzația de tremurături și transpirația.  Frica poate fi trăită cu diferite grade de intensitate -scăzută, moderată și foarte mare și, ca orice emoție, are de obicei o manifestare cu durată limitată.

      Ea are o componentă experențială subiectivă, dar și una legată de învățarea socială, proces prin care învățăm din răspunsurile emoționale ale celor din jurul nostru ce situații sau stimuli pot fi potențial periculoși.

    Frica este implicată în memorarea acelor experiențe care ne-au făcut să ne simțim în pericol, ea declanșându-se instantaneu la apariția unor stimuli care au fost evaluați ca amenințători.

    Deși este o emoție normală, cu rol important în supraviețuire, ea este adeseori amendată social. Nu vom auzi prea des “mi-e frică”.  Un cuvânt care a intrat însă în uzul curent este termenul “anxios”.

   Frica și anxietatea pot fi confundate uneori,  dar ele nu înseamnă exact același lucru.

    Anxietatea este o stare afectivă neplăcută de tensiune interioară persistentă, de teamă difuză care nu este declanșată aparent de o situație concretă  din lumea exterioară. Ea presupune și un sentiment de neputință, senzația unui pericol iminent, o stare de agitație sau nervozitate.

    Ceea ce face diferența între frică și anxietate, deși cea din urmă o implică pe prima, este persistența în timp și caracterul difuz al acestei stări. Oamenii pot trăi această stare neplăcută fără să știe ce anume îi face să fie anxioși.

    De cele mai multe ori, anxietatea este declanșată de impulsuri, sentimente, gânduri sau conflicte interioare care nu sunt recunoscute, conștientizate sau tolerabile pentru  persoană sau pentru cei apropiați.

     Anxietatea poate determina comportamente de evitare în viața cotidiană, precum și diferite mecanisme defensive ce urmăresc eliminarea disconfortului interior prin negare, raționalizare, proiecție.

    Atunci când apare în forme intense și persistente generează o suferință psihosomatică mare ce este denumită tulburare anxioasă. Ea se poate asocia cu diverse tipuri de fobii și necesită intervenție de specialitate pentru a putea fi ameliorată.

     Atacul de panică este o escaladare a intensității emoționale a anxietății la cote paroxistice, care se poate instala subit.  Este trăit sub formă de simptome alarmante care declanșează teama de moarte, de pierdere a cunoștinței sau de nebunie: puls ridicat, senzație de sufocare, de amețeală, vârtej, tremur al corpului sau al mâinilor,  senzație de căldură sau frison, amorțeli sau furnicături ale membrelor, senzație de leșin, durere în piept, transpirație, uscare a gâtului, stare de greață.

    Teama determină eliberarea de adrenalină în sânge ceea ce generează accelerarea pulsului și a respirației. Deși în atacul de panică persoana simte că nu are suficient aer, datorită respirației accelerate, ea este de fapt hiperventilată, adică nivelurile de oxigen din sânge sunt mult mai mari decât cele de CO2, ceea ce determină constricția vaselor sanguine,  senzația de tremurături  și de amețeală. Senzația de lipsă de aer determină persoana să inspire mai mult sau mai profund, ceea ce poate conduce la hiperventilație. De aceea, este indicat să respirăm mai rar, să expirăm mai lung și să scurtăm inspirația.

     Dacă nu se intervine în niciun fel, durata medie a unui atac de panică este de 15-20 de minute. Simptomele se instalează, ating un maximum și apoi descresc în intensitate. De obicei, acesta se repetă și generează o formă de anxietate anticipatorie – teama de a nu trăi un nou atac, persoana făcându-și griji despre locul sau momentul apariției acestuia.

    Atacul de panică nu este vizibil la exterior, dar poate fi foarte neplăcut pentru cel care ȋl trăieşte.

     Poate apărea după o perioadă de anxietate intensă sau stres prelungit, după o pierdere semnificativă. Are însă o rată mare de vindecare prin intervenția psihoterapeutică.

 

                                                                Irina Filipache

                                                       psiholog, psihoterapeut

                                                                Tel.: 0723.322.377